Da, există riscul să îmi pierd viața în această pandemie. Dar, la categoria mea de vârstă, acest risc este mult mai mic decât acela de a muri într-un accident auto, într-un accident domestic sau din cauza dezvoltării unei boli incurabile, precum cancerul sau afecțiunile cardiovasculare. Deci riscul de deces este cu mult disproporționat față de ceea ce ne prezintă autoritățile. Aici apare prima „doză” de neîncredere față de autorități, din cauza lipsei de sinceritate prin care au fost exagerate în mod deliberat riscurile. Problema de bază a acestei pandemii nu este numărul de infectări, mai ales că cele mai multe dintre cazuri sunt cu simptome ușoare sau asimptomatice. Cifrele care contează cu adevărat sunt cazurile grave și rata de deces, pentru că doar acestea reflectă cu adevărat gravitatea pandemiei.

O metodă descoperită în anii 70 a fost implementată acum, în grabă, fără prezentarea riscurilor

O altă sursă de neîncredere este faptul că în balanța decidenților a contat mai mult promovarea unei soluții la pandemie, decât siguranța pe care o prezintă această soluție. De exemplu, nimeni nu a explicat de ce până  la această pandemie vaccinul de tip ARN mesager a fost folosit doar în fază experimentală și doar pentru animale. Metoda e cunoscută din anii 70, dar până acum nu a fost experimentată pe oameni. Oare de ce? Răspunsul îl regăsim printre rânduri: reacția autoimună pe care o poate declanșa de acest tip de vaccin. Primele studii ARN mesager făcute de Moderna pe animale s-au lovit de problema dozajului: o doză prea mare declanșa un răspuns autoimun prea puternic, în timp ce o doză prea mică nu producea beneficiile dorite. Cheagurile de sânge la nivelul creierului provocate în unele cazuri rare de vaccinul Astrazeneca au drept cauză tot un răspuns autoimun al organismului. Deși acest vaccin nu are la bază tehnologia ARN mesager, mecanismul său se bazează tot pe proteina spike, al cărei cod genetic este inserat într-un adenovirus – adică un virus care poate pătrunde în celulă, fără însă a se replica. La fel ca în cazul ARN mesager, tehnologia adenovirusului a fost cercetată mai multe zeci de ani, însă primul vaccin de acest tip a fost aprobat abia anul trecut, pentru prevenirea EBOLA. Avem deci de-a face cu tehnologii noi ale căror efecte pe termen lung nu au fost încă suficient studiate. Problema care naște neîncredere e că niciunul dintre riscurile pe care le-au întâmpinat cei care au dezvoltat aceste vaccinuri nu au fost prezentate de autorități. Iar când acestea au devenit evidente, ni s-a spus că beneficiile lor sunt mai mai mari decât riscurile. Dar tocmai asta e problema, că nu ni s-a dat nouă posibilitatea de a ne evalua riscurile și de a lua o decizie în cunoștință de cauză. Ni s-au prezentat tot timpul doar beneficiile, iar orice persoană care ar fi evidențiat riscurile de mai sus ar fi fost automat etichetată drept „conspiraționistă” sau „negaționistă”.

Înțeleg reținerea autorităților de a nu descuraja campaniile de vaccinare prin prezentarea riscurilor. Dar cred că în acest caz, sinceritatea ar fi fost preferabilă cosmetizării sau omisiunii unor informații negative. Asta pentru că eram cu toții în fața unei noi tehnologii care ridică în mod firesc semne de întrebare.


Autoritățile și-au încălcat propriile reguli

Apoi am detestat autoritățile pentru că și-au încălcat propriile reguli. Pentru promovarea oricărui alt medicament există reguli audio-vizuale foarte stricte, printre care informarea corectă și prezentarea efectelor secundare. Toate aceste reguli au fost încălcate de-a dreptul de cei care au coordonat campania de vaccinare. Nu am văzut pe niciun anunț publicitar, pe nicio emisiune dedicată acestui subiect, avertismentul care apare în cazul altor medicamente, dar care apare în prospectele FDA din SUA, anume că aceste vaccinuri ar putea genera, pe termen lung, efecte secundare mai grave, care nu sunt menționate în prospect.

Condiționarea

Cea mai puternică motivație de a nu mă vaccina a fost condiționarea asociată vaccinului. Chiar dacă nu a existat în mod oficial o obligație de a te vaccina, faptul că o serie de drepturi ne sunt amenințate dacă îndrăznim să nu ne vaccinăm reprezintă o atitudine autoritaristă, care, în cazul meu, determină o reacție de sens opus. Aflăm că dacă nu ne-am vaccinat vom avea bariere în a călători sau că va trebui să stăm în carantină dacă revenim în țară, ori aflăm că nu ne vom putea angaja în anumite domenii (cum ar fi HORECA) și că nu vom avea acces la evenimente culturale etc. Și poate toate aceste condiționări ar fi fost de înțeles din punct de vedere social dacă vaccinul ar fi reprezentat o barieră împotriva răspândirii virusului. Dar, culmea!, vaccinarea nu împiedică nici transmiterea virusului, nici îmbolnăvirea. 1 din 5 persoane vaccinate cu vaccinul Astrazeneca nu e protejată de infecția cu noul coronavirus, conform datelor prezentate chiar de producător. Toți cei vaccinați cu vaccinurile disponibile în prezent pot transmite virusul altor persoane. Din acest punct de vedere, o persoană nevaccinată cu test negativ recent este cu mult preferabilă unei persoane vaccinate care e purtătoare de virus. Atunci de ce vaccinații au un statut privilegiat față de ceilalți oameni? De ce condiționăm accesul în anumite locuri sau joburi de vaccinare?

Nimeni nu spune cât durează perioada de imunizare

Pentru toate vaccinurile autorizate în prezent perioada de imunizare este necunoscută. Argumentul că nu a trecut suficient timp pentru a se determina acest lucru nu să în picioare. De la începutul campaniilor de vaccinare în masă au trecut peste 6 luni (în cazul Marii Britanii). Dacă luăm în considerare primele persoane vaccinate în etapele de evaluare în vederea autorizării vaccinurilor, perioada este mult mai lungă. În mod logic, fiecare producător ar fi trebuit să anunțe oficial până acum că perioada de imunizare este de cel puțin 6 luni, ceea ce ar fi fost un mesaj relativ optimist. Dar nu a făcut-o niciunul, de unde rezultă că adevărul e mai degrabă descurajant, decât optimist. În acest caz își pierd sensul și condiționările de acces doar pentru cei vaccinați și efortul de a atinge imunizarea colectivă. Din nou apare neîncrederea, acea senzație că ni se ascunde cel puțin o parte din adevăr.

Cenzura

Nu în ultimul rând, un motiv puternic pentru care nu mă vaccinez este cenzura, dusă până la extrema cea mai odioasă, respectiv aceea de a-ți fi interzis să pui măcar întrebări lămuritoare în legătură cu subiectul. Dacă îndrăznești să adresezi public o întrebare precum cele de mai sus, vei fi automat catalogat drept negaționist, anti-vaccinist etc., când de fapt, tot ce voiai să faci era să te lămurești ca să poți lua o decizie în cunoștință de cauză. Această „etichetare” a celor care încă mai țin la libertatea de a gândi, de a-și pune întrebări, de a judeca cu propria minte, de a nu înghiți totul pe nemestecate este cel mai dezgustător lucru și ne arată o nouă formă de cenzură care pare să se fi născut în această pandemie: larma socială împotriva celor care își permit luxul de a gândi! Un fel de „public shame” aplicat cu brutalitate celor care pun întrebări legitime… Dar ce mai poate fi gândirea fără întrebări? Cum mai putem afirma că gândim, dacă nu ne mai e permis să ne punem întrebări, să ne îndoim de ceea ce ni se prezintă? Descartes spunea „dubito ergo cogito, cogito ergo sum” – mă îndoiesc deci gândesc, gândesc deci exist! La rândul său,  Karl Popper spunea că adevărul este acela care rezistă în fața criticilor. Deci interdicția sau sancționarea celor care își permit să critice, să se îndoiască înseamnă, practic, zădărnicirea aflării a adevărului și alunecarea într-o beznă intelectuală. Soluția nu e cenzura, ci forța argumentelor clarificatoare care să risipească, să lămurească, nu să înăbușe îndoiala!

Dar nici cenzura clasică nu a lipsit deloc din acest peisaj pandemic. Dimpotrivă, și-a făcut apariția în cele mai democratice sisteme politice, unde te-ai fi așteptat să existe mecanisme puternice pentru prevenirea cenzurii și a abuzurilor. Pandemia ne-a arăt contrariu, respectiv cât de vulnerabili suntem și cât de ușor putem derapa în forme politice de tip totalitar. Sunt publicații închise, conturi mari de Facebook sau Twitter suspendate, postări șterse etc. Cineva, undeva, pe criterii obscure, nefundamentate, decide ce informații pot fi făcute publice și care nu. Sunt cenzurați experți, oameni de știință, medici epidemiologi, care în mod cert sunt mai competenți să se pronunțe asupra pandemiei decât cei care îi cenzurează! Asta e cu adevărat grav! Este o inchiziție a timpurilor noastre. Și nu mai e deloc mare distanța până la apariția represaliilor împotriva celor care nu acceptă „pur și simplu” doctrina mainstream a vaccinării.

Din toate aceste motive, prefer să nu fiu „în turma imunizată”, atât de dorită și idolatrizată în aceste zile!

P.S.

Nu sunt împotriva ideii de vaccinare. Dimpotrivă, cred cu toată convingerea în beneficiile progresului științific care ne permite să ne protejăm sănătatea. Dar, atunci când suntem în fața deciziei de a ne vaccina cu un nou vaccin, trebuie să ne amintim și să avem curajul să vorbim și despre dezastrele din istorie care au avut loc în urma unor campanii de vaccinare în masă tocmai pentru că nu s-au respectat aceleași reguli care sunt neglijate și astăzi cu privire la testarea și evaluarea unor noi vaccinuri. Până la dezvoltarea unui vaccin sigur împotriva poliomielitei, foarte mulți copii sănătoși au căzut victime unor erori de vaccinare, tocmai pentru că s-au ignorat anumite reguli de siguranță. În administrația Gerald Ford au fost vaccinați obligatoriu peste 48 de milioane de americani împotriva gripei porcine, pentru ca ulterior să se constate că în unele cazuri vaccinul provoca disfuncții neurologice grave (Sindromul Guillain-Barré), exact cum s-a constatat ca vaccinul Astrazeneca poate provoca, rar ce-i drept, cheaguri de sânge la nivelul creierului. Și atunci politicienii se vaccinau la televizor și împreună cu diverși experți dădeau asigurări că vaccinul este absolut sigur… pentru ca ulterior să retragă vaccinul.  Vă mai amintiți cu ne dădeau toți asigurări că vaccinurile autorizate sunt ABSOLUT sigure? Acum ne spun că numărul celor decedați din cauza vaccinurilor e foarte mic în comparație cu cei imunizați. Este un argument de un cinism odios, pentru că noi, ca ființe gănditoare, avem experiențe individuale, personale, nu statistice și nu colective! Pentru fiecare dintre noi, viața proprie e de o valoare uriașă, nu doar o cantitate statistică neglijabilă cum ne sugerează autoritățile cu un cinism macabru! ORICINE POATE FI ÎN LOCUL CELOR CARE AU MURIT ÎN URMA VACCINĂRII, PENTRU CĂ AU AVUT ÎNCREDERE ÎN AUTORITĂȚI ȘI NU PENTRU CĂ SI-AR FI ASUMAT LIBER RISCUL EXISTENT, CARE LE-A FOST ASCUNS SAU MINIMALIZAT! Dar nu susțin că trebuie să abandonăm. Vaccinarea trebuie să continue, vaccinurile trebuie să fie disponibile, dar în același timp e nevoie de mai multă sinceritate și absența oricărei condiționări, astfel încât fiecare persoană să își poată evalua riscul de vaccinare în raport cu riscul de infectare sau de deces.