Pe 23 decembrie 2022, a doua zi după ce Rada Supremă a Ucrainei a adoptat Legea minorităților naționale, oficialii de la București au adoptat poziții publice critice față de noul act normativ care lăsa nerezolvată problema învățământului în limba maternă pentru minoritățile din Ucraina. Președintele PSD, Marcel Ciolacu, i-a adresat chiar o cerere președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski să intervină pentru revizuirea legii, în sensul angajamentelor făcute de acesta în discursul din luna aprilie din Parlamentul României, când promitea că va promova dialogul cu țara noastră în chestiunile privind minoritatea românească. Este pentru prima dată când autoritățile de la București au o atitudine curajoasă și sănătoasă față de unele derapaje ale regimului de la Kiev.

Spunem „curajoasă” pentru că, în general, statele occidentale s-au ferit să critice deschis unele decizii controversate ale conducerii din Ucraina, din teama de a nu fi acuzate de atitudini pro-ruse sau de poziții care pot slăbi unitatea Nord-Atlantică. Într-adevăr, înfruntarea retoricii occidentale pentru apărarea unor principii democratice a devenit un act de curaj în aceste zile. A fost, de asemenea, o reacție „sănătoasă” pentru că încălcarea unor principii fundamentale pe  care s-au clădit democrațiile Nord-Atlantice trebuie sancționată public, mai ales în contextul în care Ucraina aspiră să devină membru al Uniunii Europene.

Din păcate însă, această poziție curajoasă a Bucureștiului s-a limitat doar la o cerere decentă și politicoasă, fără niciun fel de condiționări în cazul unui refuz al Kievului. Și chiar așa a fost… Zelenski pur și simplu a ignorat obiecțiile din România (și Ungaria) și a promulgat actul normativ fără niciun fel de rețineri. Lipsa de reacție la această decizie de ultimă instanță a lui Zelenski  arată o slăbiciune a autorităților române față de aura de popularitate internațională de care se bucură liderul de la Kiev. Pentru faptul că manifestă o atitudine ostilă față de omologul său din Federația Rusă, Zelenski se bucură de o simpatie și de un soi de imunitate politică cvasi-unanimă în spațiul occidental, culminând cu decernarea titlului de „Personalitate a anului 2022”, din partea prestigioasei reviste Time Magazine și cu nominalizarea sa pentru Premiului Nobel pentru pace.


Fiind mereu prezentat în opoziție cu demonizatul Putin, opinia generală din Occident este că președintele Zelenski reprezintă personajul pozitiv, „the good guy”, acel David care îl înfruntă pe puternicul Goliat, eroul care își apără cu dârzenie țara în fața invadatorilor. Este o poveste zugrăvită în alb și negru, într-un contrast puternic, așa cum se întâmplă mereu în vreme de război. Unii sunt răi și diabolici în toate privințele, iar ceilalți sunt buni și drepți în tot ceea ce fac.

Însă realitatea nu este niciodată în alb și negru, ci mai degrabă în foarte multe nuanțe de gri. Zelenski nu este nici pe de parte un Don Quijote de La Mancha al zilelor noastre. Sub aura de erou național și de cavaler al Occidentului, președintele ucrainean a luat multe decizii discutabile sau chiar condamnabile din perspectiva principiilor democratice pe care s-a construit civilizația Nord-Atlantică.

Unele dintre excesele sale ar putea fi justificate de situația de război în care se află Ucraina. De exemplu, cenzura totală asupra presei ar putea fi de înțeles într-o anumită măsură, pentru că în război informația devine o armă redutabilă, iar comunicarea face parte din strategia militară. La fel, tolerarea sau chiar încurajarea batalioanelor de extremiști cu viziuni neo-fasciste, poate fi acceptabilă din perspectiva nevoii militare de a dispune soldați cu motivații foarte puternice de a  nimici forțele adverse.

Acțiuni împotriva minorităților din Ucraina

Însă sunt multe alte decizii ale Kievului care nu pot și nici nu trebuie să fie justificate de războiul cu Federația Rusă. Recenta lege a minorităților, promulgată de Zelenski, în pofida obiecțiilor României și Ungariei, contravine principiului de toleranță și de conviețuire cu minoritățile naționale care stau la baza democrațiilor liberale. Ura față de soldații ruși, născută în urma unor atrocități de pe câmpul de luptă, nu trebuie să se transforme într-o ură față de minoritarii ruși din Ucraina și, cu atât mai puțin, față de alte minorități, cum sunt românii și maghiarii din această țară. Este inacceptabil ca cineva să fie pedepsit doar pentru originea sa etnică, indiferent care ar fi aceasta. Este o încălcare gravă a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Occidentul trebuie să se decidă: mai contează sau nu aceste principii? Iar dacă mai contează, atunci ele trebuie aplicate cu aceeași măsură, în toate privințele!

Acesta nu este însă singurul derapaj al președintelui ucrainean și al conducerii de la Kiev. Sunt mult mai multe! Iar tăcerea presei occidentale față de aceste gesturi condamnabile și reprobabile ale lui Zelenski este foarte periculoasă! Tăcerea echivalează cu o validare a exceselor și conduce la precedente care pot submina însuși fundamentul democrației de tip occidental.

Asasinatele și „sinuciderile” membrilor opoziției

De exemplu, moartea suspectă, în condiții încă neelucidate, a unor figuri proeminente din opoziția politică din Ucraina este cel puțin la fel de condamnabilă ca seria de „sinucideri” a directorilor din companiilor rusești din sectorul energetic, din regimul lui Putin. În 2015, după înlăturarea de la putere a președintelui pro-rus Victor Yanukovici, cel puțin 10 personalități din fostul guvern, din Partidul Regiunilor sau chiar din presa de opoziție au fost asasinate sau au murit în urma unor „sinucideri” foarte suspecte. Unii au fost găsiți împușcați, cu plăgi multiple care nu se pot încadra nicicum în ipoteza unei sinucideri. Alții au fost împușcați de-a dreptul, în plină stradă, la lumina zilei! Niciuna dintre aceste morți suspecte nu a fost elucidată în timpul regimului Zelenski, ceea ce duce la un soi impunitate pentru cei care recurg la astfel de mijloace.

În aceeași categorie se înscrie și arestarea din luna martie 2022 a liderului opoziției Viktor Medvedchuk, președintele Partidului Vieții, urmată de închiderea tuturor insituțiilor de presă controlate de acesta. Acuzațiile sunt aceleași care au fost aduse tuturor opozanților regimului de la Kiev, anume că e pro-rus sau pro-Putin. Kremlinul însă a negat acest lucru și nu și-a manifestat niciun interes atunci când Zelenski a proupus eliberarea unor prizonieri ucraineni în schimbul lui Medvechuk.

Tot relativ recent, pe 6 martie 2022, unul dintre membrii echipei ucrainene care a purtat negocierile de pace cu Federația Rusă a fost împușcat în plină stradă de Serviciu de Securitate al Ucrainei (SBU). Explicația SBU a fost că s-ar fi opus arestării, sub acuzația de „trădare”. În același timp însă, șeful serviciului de informații al Armatei din Ucraina a susținut o versiune diametral opusă, anume că ar fi murit ca un erou în timpul executării unei misiuni. Contradicția dintre clee două poziții oficiale a adâncit și mai mult suspiciunile acestui caz. Dar în final, nimeni nu a fost tras la răspundere, iar presa occidentală nu a condamnat acest lucru, validând astfel metodele de la Kiev de rezolvare a conflictelor prin asasinate și “sinucideri” provocate.

Astfel de practici nu au nimic comun cu democrația de tip occidental. Iar dacă Ucraina aspiră să devină membru al Uniunii Europene atunci trebuie să înceteze să mai folosească metode mafiote, care trebuie condamnate deschis de liderii occidentali!

„Epurarea” cărților rusești

Distrugerea a peste 100 de milioane de cărți din bibliotecile din Ucraina, doar pentru că sunt scrise în limba rusă sau pentru sunt traduse din rusă este o altă decizie controversată a regimului de la Kiev. Deși în explicațiile date de oficialii ucraineni se invocă faptul că, pe timp de război, trebuie înlăturată propaganda anti-națională, în realitate, aplicarea acestei decizii are un spectru mult mai larg, mergând până la distrugerea cărților pentru copii sau a romanelor romantice sau polițiste. Toate cărțile publicate de autori ruși, tipărite în Rusia după 1991 vor fi confiscate, indiferent de conținutul acestora. Și nu e pentru prima oară când regimul de la Kiev interzice cărțile de proveniență rusă. În februarie 2017, autoritățile de la Kiev au interzis complet importul de cărți din Rusia. La acea dată, titlurile rusești reprezentau aproximativ 60% din totalul cărților vândute în Ucraina, ceea ce a determinat reacții de protest din partea editorilor ucraineni.

Aceste decizii sunt cel puțin la fel de condamnabile ca și cenzura comunistă instituționalizată în spațiul sovietic, inclusiv în România, începând cu anul 1948, când s-au întocmit liste cu cărți interzise care au trebuit să fie „epurate” din bibliotecile publice și care au fost apoi înlocuite de traducerile din limba rusă, printre care, la loc de cinste, se aflau operele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin.

Distrugerea cărților este un act barbar care s-a manifestat mereu în perioadele întunecate ale omenirii, începând de la distrugerea Bibliotecii de la Alexandria de către musulmani, pe motiv că nu corespundea Coranului, până la arderea “cărților eretice” din Evul Mediu și mai apoi la incendierea cărților interzise de către naziști. Oricum ar fi motivată, distrugerea sau interzicerea cărților este un act de agresiune asupra gândirii umane în general. Este un act de cenzură, mânat de ură etnică sau religioasă. Și e foarte grav că Ucraina recurge la astfel de gesturi în zilele noastre, când se presupunea că omenirea depășise astfel de rătăciri.

Condamnarea limbii ruse

Limba rusă trebuie să dispară de pe tot teritoriul nostru, întrucât este un instrument de propagandă ostilă și de spălare a creierului împotriva populației noastre… Engleza este obligatorie, limba noastră maternă este obligatorie. Și este foarte periculos să plantăm această retorică rusească aici – de parcă ar trebui să-i înțelegem, de parcă ar trebui să înțelegem ceva. Uite: noi nu avem nevoie de nimic de la ei, să stea departe de noi, să se ducă în mlaștinile lor și să sporovăiască acolo în limba lor rusă”.

Declarația, care datează din 22 octombrie 2022 (exact în ziua în care SBU anunța scoaterea în afara legii a celui de-al 12-lea partid de opoziție!), nu aparține unei organizații ultra-extremiste situată în afara legii, ci unui înalt oficial al regimului de la Kiev, respectiv secretarului Consiliul Național de Securitate și Apărare din Ucraina, Oleksiy Danilov.

Nimeni din actuala conducere a Ucrainei nu a condamnat declarația. Dimpotrivă, ea a fost validată de o decizie a președintelui Zelenski care a impus unui post de televiziune de limbă rusă să transmită exclusiv în limba engleză… ceea ce reprezintă efectiv o punere în practică a declarației lui Danilov.

Astfel de atacuri împotriva limbii ruse au loc într-o țară în care, potrivit datelor statistice din 2012, peste 17% din populație se declară de origine rusă, iar aproape 50% dintre cetățeni susțin că limba rusă este limba lor maternă (29% au indicat rusa drept singura lor limbă maternă, iar 20% au spus că atât rusa cât și ucraineana reprezintă limbile lor materne). Potrivit unui alt sondaj din 2004, între 43% și 46% dintre cetățenii din Ucraina au declarat că vorbesc în rusă în propria gospodărie. De asemenea, la un sondaj Gallup din 2008, peste 83% dintre ucraineni au preferat să răspundă la întrebări în limba rusă, în loc de ucraineană.

În mai 2017, președintele ucrainean Poroșenko a emis un decret prin care a cerut furnizorilor de internet din Ucraina să blocheze accesul la site-urile și rețelele sociale în limba rusă, invocând motive care țin de securitatea națională, în contextul războiului din Donbas. În zilele următoare a avut loc o creștere masivă a numărului de descărcări din Google Play și Apple Store a aplicațiilor care permiteau accesarea site-urilor blocate, ceea ce arată că populația, inclusiv cea de origine ucraineană, nu a agreat o astfel de abordare extremistă.

În 2018, în Ucraina a fost adoptată Legea educației care prevede că ucraineana este singura limbă de predare în toate școlile secundare finanțate de stat. Deși limba vizată era rusa, reglementarea a afectat peste 400.000 de copii minoritari care aveau o altă limbă maternă, respectiv româna, maghiara, poloneza, bulgara sau slovaca. Noua Lege a minorităților, promulgată de Zelenski, prevede că în cadrul învățământului de stat se aplică Legea educației adoptată în 2018, care practic interzice orice altă limbă în unitățile de învățământ.

Ironia face că însuși președintele Zelenski a crescut și a fost educat ca vorbitor de limbă rusă! Iar cel puțin până în februarie 2022, rusa a fost principala limbă folosită în mediul de afaceri de la Kiev și pe străzile din Ucraina. În general, persoanele în vârstă, inclusiv cele care fac parte din grupurile etnice ucrainene, refuză și acum să vorbească limba ucraineană, nu ca un gest pro-rus, ci în numele dreptului lor de a folosi limba pe care au folosit-o în familie sau la școală.

Această ostilitate manifestată în prezent de autoritățile de la Kiev împotriva limbii ruse este cel puțin la fel de condamnabilă ca încercările staliniste de rusificare a Ucrainei… Deși, în această privință trebuie menționat că în timpul URSS au existat și perioade în care limba ucraineană a fost promovată (în special în perioada lui Hrușciov) și iar utilizarea ei nu a fost niciodată interzisă în școlile din Ucraina.

Interzicerea partidelor de opoziție

Conform unei postări din 22 octombrie 2022, pe canalul oficial de Telegram, Serviciul de Securitate Ucrainean (SBU) a anunțat că „la inițiativa sa”, Curtea Administrativă de Casație din cadrul Curții Supreme a respins recursul Partidului Socialist din Ucraina și a hotărât scoaterea acestei formațiuni politice în afara legii. Acesta a fost ultimul dintr-o serie de 12 partide de opoziție care au fost interzise prin lege.

De acum înainte, activitățile a 12 forțe politice pro-ruse sunt complet interzise în Ucraina”, se arată cu satisfacție în postarea SBU.

Etichetarea tuturor forțelor politice care contestă deciziile guvernamentale ca fiind „pro-ruse” seamănă izbitor de mult cu ceea ce se întâmpla în România după instaurarea comunismului de tip sovietic, când forțele politice de opoziție erau catalogate drept „imperialiste”. Iar faptul că această epurare politică din Ucraina are loc „la inițiativa” unui serviciu de securitate, care, după cum se vede, a influențat decisiv hotărârea instanței supreme, este cel puțin la fel grav ca distrugerea în sine a opoziției, care nu poate lipsi dintr-un stat democratic.

Pe de altă parte, chiar dacă am da credit SBU și am admite că toate cele 12 partide scoase în afara legii ar fi „pro-ruse”, tot ar fi în neregulă interzicerea lor în condițiile în care peste 17% din populația Ucrainei este de origine rusă și ar trebui să se bucure de reprezentare proporțională la nivel politic.

Confiscarea proprietății

Exact la fel cum s-a întâmplat în perioada comunismului în toate statele sovietice, autoritățile de la Kiev au dispus naționalizarea și confiscarea proprietăților mai multor persoane din Ucraina. Pe 20 octombrie 2022, Consiliul Național de Securitate și Apărare, condus de același Danilov menționat mai sus, a dispus confiscarea bunurilor a peste 4.000 de companii și persoane din Ucraina. „Vina” principală a proprietarilor a fost că s-au stabilit în Rusia înainte de începerea războiului.

Câteva zile mai târziu, pe 7 noiembrie, Consiliul a emis o nouă decizie prin care, sub pretextul necesităților militare, au fost naționalizate toate fabricile care aparțineau așa-zișilor oligarhi ucraineni, printre care se numără și Igor Kolomoisky care a finanțat campania electorală a lui Volodimir Zelenski. Autoritățile spun că această confiscare este doar temporară și că, după încetarea războiului, fabricile respective ar reveni proprietarilor de drept. Este însă o diferență majoră față de abordarea lui Putin, care a recurs și el la mobilizarea industriei de război, dar nu a mers până la naționalizarea fabricilor private de armament.

Comportamentul abuziv al conducerii de la Kiev de a călca în picioare dreptul sacru al proprietății, care se află la temelia democrațiilor occidentale, nu trebuie să ne mire foarte mult. Astfel de abuzuri au fost încurajate chiar de deciziile statelor occidentale, care au dispus confiscarea bunurilor și depozitelor bancare ale unor companii sau persoane care proveneau din Federația Rusă. Atâta timp cât aceste companii și persoane au dobândit acele proprietăți în mod legal, fără a exista o decizie a unei instanțe de judecată care să fi decis că s-a încălcat vreo lege a statelor în care s-au stabilit sau în care și-au desfășurat activitatea, confiscarea proprietății reprezintă un abuz, indiferent dacă ne place sau nu de cei vizați de astfel de măsuri.

Sancționarea unui abuz, cum este invazia rusă din Ucraina, nu trebuie să se facă printr-un comiterea unui alt abuz, cum e confiscarea proprietății, fără o decizie a instanței! Cu atât mai grav este abuzul comis împotriva cuiva pentru simplu fapt că aparține unei etnii sau pentru că vorbește o anumită limbă. Confiscarea nu mai este o decizie legală, ci un furt în toată puterea cuvântului, care pune sub semnul întrebării însăși piatra de temelie a democrației.

Dacă nu ținem cont de aceste lucruri, riscăm să ne pierdem definitiv reperele legale și morale care ne definesc ca civilizație. Precedentul creat este extrem de periculos. În mod firesc, orice alt stat din afara spațiului nord-atlantic va privi cu circumspecție astfel de decizii. Ce garanții mai există pentru afacerile conaționalilor desfășurate în statele care au luat astfel de măsuri? Se dezvoltă o stare de neîncredere în statele occidentale. Iar prejudiciu este în primul rând în Occident, pentru că astfel de decizii ne fac la fel de condamnabili ca și cei pe care încercăm să îi combatem! Devenim la fel de detestabili ca cei pe care îi detestăm pentru abuzurile lor! Este o deteriorare a proprie noastre conștiințe!

Interzicerea unei părți a Bisericii Ortodoxe Ucrainene

Pe 1 decembrie 2022, președintele Zelenski a emis decretul cu nr. 820/2022, prin care a aprobat decizia Consiliul Național de Securitate și Apărare de a dispune Radei Supreme a Ucrainei ca în două luni să prezinte spre examinare un proiect de lege „privind imposibilitatea ca organizațiile religioase afiliate centrelor de influență din Federația Rusă să funcționeze în Ucraina”.

Și ca să nu fie nicio confuzie cu privire la organizația religioasă vizată de acest act normativ, Serviciu de Stat al Ucrainei pentru Etno-politică și Libertate de Conștiință a fost însărcinat ca, în intervalul celor de două luni, să efectueze „o examinare religioasă a Statutului privind Administrarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene pentru prezența unei legături bisericești-canonice cu Patriarhia Moscovei”.

După anunțarea acestei decizii, mulți dintre contestatarii regimului de la Kiev au acuzat că Zelenski a scos în afara legii Biserica Ordotoxă în ansamblul ei. Lucrurile nu sunt deloc așa, dar nici decizia nu este atât de legitimă cum încearcă să o prezinte autoritățile din Ucraina. Decretul lui Zelenski nu se referă la întreaga Biserică Ortodoxă, care cuprinde peste 67% din populația Ucraineană. Se referă în mod precis la Biserica Ortoxă Ucraineană care are legătură canonice cu Patriarhia din Moscova. Aceasta însă nu se suprapune nici pe departe cu ortodoxismul din Ucraina. Până în 2018, în Ucraina existau trei mari biserici ortodoxe: Biserica Ortodoxă Ucraineană cu Patriarhia la Kiev, Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană și Biserica Ortodoxă Ucraineană afiliată Patriarhiei de la Moscova.

În 2018, primele două biserici și o parte din cea afiliată Patriarhiei de la Moscova s-au unit în Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Prin urmare, decretul lui Zelenski vizează doar partea rămasă care avea afiliere la Patriarhia de la Moscova, care reprezinta doar o mică parte din numărul credincioșilor ortodocși. Într-un sondaj realizat tot în 2018, dintre cei 71,7% dintre ucraineni care s-au declarat credincioși, 67,3% au susținut că sunt ortodocși. Dintre aceștia, 28,7% a spus că sunt afiliați Patriarhiei Kievului, 23,4% a spus doar că sunt ortodocși, fără a indica o afiliere, 12,8% au susținut că sunt afiliați Patriarhiei Moscovei, 0,3% Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainene, iar 1,9% altor biserici ortodoxe din Ucraina.

Este greu de precizat acum câți dintre ucraineni mai sunt afiliați Bisericii Ortodoxe Ucrainene care are legături canonice cu Patriarhia Moscovei. Dar chiar și așa, este greu de înțeles de ce s-a mers atât de departe. Nu era suficientă suspendarea comunicării dintre cele două biserici, din Ucraina și din Federația Rusă, pe perioada războiului?

De altfel, chiar clericii acestei biserici afiliate Moscovei s-au întrunit într-un consiliu în 27 mai 2022 în urma căruia au condamnat invazia rusă și s-au delimitat de Biserica Ortodoxă de la Moscova și de declarațiile Patriarhului Kiril care se pronunțase în favoarea acțiunii militare rusești.

 

În aceste condiții, de ce s-a interzis funcționarea cu totul a Bisericii Ortodoxe Urainene care tocmai se delimitase de Patriarhia de la Moscova?

Autoritățile de la Kiev susțin că anumiți preoți din această biserică au făcut propagandă în favoarea Rusiei. E vorba în special de preoți din zona Donbas, unde mare majoritate a populației este de origine rusă și a suferit represalii foarte severe în războiul civil declanșat în 2014. Dacă acei preoți se fac vinovați de ceva anume, atunci autoritățile îi pot judeca și sancționa. Dar este profund anti-european ca o culpă individuală să fie pusă în seama unei colectivități. Doar în statele totalitare se sancționează colectivitățile! În statele democratice, culpa nu poate fi decât individuală!

Implicațiile sunt mult mai grave, începând de la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, până la aspecte care afectează în mod direct viața cotidiană a unei comunități religioase, precum oficierea slujbelor în lăcașele de cult, a nunților, a botezurilor sau a înmormântărilor? De ce organizațiile internaționale ale drepturilor omului tac în această chestiune? De ce tace presa? De ce tac liderii occidentali pentru care libertatea religioasă ar trebui să reprezinte un reper democratic esențial?

Concluzie

Așa cum am menționat mai sus, unele dintre excesele regimului de la Kiev pot fi justificate de starea de război în care se află Ucraina. Altele nu sunt justificate, dar sunt motivate în mare măsură de conflictul armat cu inamicul rus, care, instinctiv, determină emoții puternice ce ajung să se reflecte inclusiv la nivelul deciziilor administrative. Alte excese își au însă originea în manifestări care datează cu mult înainte de invazia armatei rusești.

Tăcerea Occidentului cu privire la aceste excese este însă condamnabilă și nu poate fi scuzată în niciun fel de conflictul dintre Ucraina și Federația Rusă. Deschiderea manifestată de statele europene față de Ucraina nu trebuie să fie confundată cu tolerarea unor derapaje deosebit de grave ale regimului de la Kiev, cu atât mai mult cu cât ucrainenii aspiră la integrarea euro-atlantică. Admiterea într-un club presupune acceptarea și însușirea regulilor și principiilor după care funcționează acel club. Lipsa de exigență față de încălcarea acelor reguli și principii nu poate duce decât la erodarea întregii rațiuni de a exista a clubului respectiv, care în cazul nostru este chiar Uniunea Europeană și spațiul Nord-Atlatinc. De aceea, derapajele, excesele, abuzurile din Ucraina care contravin grav viziunii comunității europene trebuie criticate public, astfel încât Kievul să își revizuiască atitudinile și valorile. Este un efort care trebuie făcut pentru că este în beneficiul Ucrainei și în beneficiul valorilor europene. De aceea, petele negre al Ucrainei nu trebuie acoperite!  Ele trebuie expuse și înlăturate!