Misiunea „Știri-alternative” este de a prezenta informații, știri și opinii care, în general, nu sunt difuzate în presa main-stream sau care chiar sunt cenzurate cu severitate de către decidenții din instituțiile de presă consacrate din România și din „lumea civilizată”. De regulă, „represiunile” mediatice împotriva unor puncte de vedere, pertinente, alternative, care contestă retorica oficială, apar în cazul unor evenimente cu mize politice importante, cum a fost pandemia COVID-19 sau cum e în prezent războiul din Ucraina sau relația dintre SUA și China. Miza fiind politică, tentativa de suprima orice viziuni alternative și de a impune o singură retorică acceptabilă reprezintă, în mod evident, o acțiune de control asupra informațiilor publice sau, mai simplu spus, o acțiune de manipulare. Publicul, audiența, cititorii au însă dreptul de a fi informați despre toate punctele de vedere, astfel încât să își poată forma propria opinie, în cunoștință de cauză. De aceea,  prezentarea viziunilor alternative are un rol esențial pentru libertatea de gândire și de exprimare.

Cine este Jeffrey Sachs?

Astăzi vă prezentăm un astfel de punct de vedere, exprimat de către economistul și analistul de politici publice, Prof. Jeffrey David Sachs, director al Center for Sustainable Developmentla Columbia University și președinte al Sustainable Development Solution Network  din cadrul ONU. A lucrat în calitate de consilier economic pentru guvernele din America Latină, Europa de Est și Uniunea Sovietică în contextul tranziției economice de la modelul economic marxist-leninist la piața liberă și la economia de dezvoltare.

Jeffrey Sachs este un analist respectat în lumea academică și economică de pretutindeni. Așadar opiniile sale nu pot fi suspectate de conspiraționism, de superficialitate sau de amatorism. Vă prezentăm așadar traducerea integrală a unui editorial scris Jeffrey Sachs pe blogul său personal, cu privire la retorica occidentală privind Rusia și China.


 

„Retorica falsă a Occidentului despre Rusia și China”, de Jeffrey Sachs

Lumea se află la limita unei catastrofe nucleare în mare parte din cauza eșecului liderilor politici occidentali de a trata în mod direct cauzele escaladării conflictelor globale.

Retorica occidentală necruțătoare, conform căreia Occidentul este nobil, în timp ce Rusia și China sunt rele, este simplistă și deosebit de periculoasă. Este o tentativă de a manipula opinia publică, nu de a aborda o situație diplomatică foarte presantă și cât se poate de reală. 

Narațiunea esențială a Occidentului este încorporată în strategia națională de securitate națională a SUA. Ideea de bază a Statelor Unite este că Rusia și China sunt dușmani implacabili care „încearcă să erodeze securitatea și prosperitatea americană”. Potrivit SUA, aceste state sunt „hotărâte să facă economiile lumii să fie mai puțin libere și mai puțin echitabile, să-și dezvolte armatele și să controleze datele și astfel încât să poată reprima societățile și să-și extindă influența”.

Ironia este că, din 1980, SUA s-au implicat în cel puțin 15 războaie, departe de granițele sale (Afganistan, Irak, Libia, Panama, Serbia, Siria și Yemen doar pentru a numi câteva), în timp ce China nu a fost în niciunul, iar Rusia doar într-unul singur dincolo de fosta Uniune Sovietică (Siria). SUA au baze militare în 85 de țări, China în trei și Rusia într-un singur stat aflat dincolo de fosta Uniune Sovietică (Siria).

Președintele Joe Biden a promovat această narațiune, declarând că cea mai mare provocare a timpului nostru este competiția cu autocrațiile, care „căută să-și amplifice propria putere, să exporte și să-și extindă influența în întreaga lume și să-și justifice politicile sale represive, ca și cum ar fi mai eficiente în abordarea provocărilor actuale”. Strategia de securitate a SUA nu este opera unui singur președinte american, ci a sistemului de securitate din SUA, care este în mare parte autonom și operează în spatele unui zid secretizat.

Teama exagerată de China și Rusia este livrată publicului occidental prin manipularea faptelor. Cu o generație în urmă, George W. Bush a livrat publicului ideea că cea mai mare amenințare a Americii era fundamentalismul islamic, fără a menționa că CIA, împreună cu Arabia Saudită și cu alte țări, a creat, a finanțat și a răspândit jihadiștii în Afganistan, Siria și în alte părți ale lumii, pentru a lupta în războaiele Americii.

Sau puteți lua în considerare invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică în 1980, care a fost descrisă în mass-media occidentală ca un act de perfidie neprovocată. Ani mai târziu, s-a aflat că invazia sovietică a fost de fapt precedată de o operațiune CIA, menită să provoace invazia sovietică! Aceeași dezinformare a avut loc și față de Siria. Presa occidentală abundă cu incriminări privind asistența militară acordată de Putin lui Bashar al-Assad din Siria, începând cu 2015, fără a menționa că SUA au susținut răsturnarea lui al-Assad începând încă din 2011 – CIA finanțând în acest sens o operațiune majoră de răsturnare a regimului Assad (Timber Sycamore), cu ani de zile înainte de implicarea Rusiei.

Sau, mai recent, când președintele Camerei Reprezentanților din SUA, Nancy Pelosi,  a făcut nechibzuita deplasare în Taiwan, în ciuda avertismentelor Chinei, niciun ministru de externe din statele G7 nu a criticat provocarea lui Pelosi. Cu toate acestea, toți  miniștrii de externe din G7, la un loc, au criticat dur „reacția excesivă” a Chinei față de călătoria lui Pelosi.

Narațiunea occidentală despre războiul din Ucraina este că ar fi vorba de un atac neprovocat al lui Putin, în încercarea reconstituirii imperiului rus. Cu toate acestea, istoria reală începe cu promisiunea occidentală făcută președintelui sovietic Mihail Gorbaciov că NATO nu se va extinde spre Est – o promisiune care a fost urmată de patru valuri de lărgire a NATO: în 1999, prin încorporarea a trei țări din Europa Centrală; în 2004, prin includerea a încă 7 state, inclusiv cele de le Marea Neagră și țările Baltice; apoi în 2008, NATO s-a angajat să se extindă în Ucraina și Georgia; iar în 2022, a invitat patru lideri din Asia-Pacific la summit-ul NATO pentru a lua China în colimator.

Presa occidentală nu a menționat nici despre rolul SUA în răsturnarea de la putere a președintelui pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici, în 2014; nici despre eșecul guvernelor Franței și Germaniei – garanții acordului de la Minsk II – în a pune presiune pe Ucraina, ca să-și îndeplinească angajamentele; nici despre cantitatea uriașă de armament american trimis în Ucraina, în timpul administrațiilor Trump și Biden, în perioada premergătoare războiului; nici despre refuzul SUA de a negocia cu Putin în ceea ce privește extinderea NATO în Ucraina.

Desigur, NATO spune că este un demers pur defensiv, astfel încât Putin nu ar avea motive să se teamă. Altfel spus, Putin ar trebui să nu țină seama nici de operațiunile CIA din Afganistan și Siria; nici de bombardamentul NATO asupra Serbiei, în 1999; nici de răsturnarea de la putere a lui Muammar Gaddafi, de către NATO, în 2011; nici de ocuparea Afganistanului, timp de 15 ani, de către NATO; nici de „gafa” lui Biden, care cerea înlăturarea lui Putin (care, în realitate, nu a fost deloc o gafă!); nici de afirmația secretarului american al apărării, Lloyd Austin, că scopul războiului american din Ucraina este, de fapt, slăbirea Rusiei.

La baza tuturor acestor lucruri se află intenția SUA de a rămâne unica puterea hegemonică a lumii, prin extinderea alianțelor militare din întreaga lume, pentru a controla sau pentru a putea înfrânge China și Rusia. Este o idee periculoasă, delirantă și depășită. SUA reprezintă doar 4,2% din populația lumii și doar 16% din PIB-ul mondial (măsurat la prețuri internaționale). De fapt, în prezent, PIB-ul combinat al G7 este mai mic decât cel al statelor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), iar țările G7 reprezintă doar 6% din populația lumii, comparativ cu ponderea BRICS de 41%.

Există un singur stat în lume care are fantezia, autodeclarată, de a reprezenta puterea dominantă: SUA. Au trecut vremurile în care SUA recunoșteau care sunt adevăratele surse de securitate, respectiv coeziunea socială internă și cooperarea responsabilă cu restul lumii, mai degrabă decât iluzia hegemoniei mondiale. Cu o astfel de revizuire a politicii externe, SUA și aliații săi ar putea evita războiul cu Rusia și China și ar permite lumii să facă față problemelor privind mediul, energia, alimente sau crizele sociale.  

În această stare de pericol extrem, liderii europeni ar trebui să urmărească în primul rând sursa reală de securitate pentru Europa. Aceasta nu rezidă în hegemonia SUA, ci în acordurile europene de securitate, care respectă interesele legitime de securitate ale tuturor națiunilor europene, inclusiv ale Ucrainei, cu siguranță, dar și ale Rusiei, care, iată, continuă să reziste extinderii NATO în Marea Neagră. Europa ar trebui să reflecteze asupra faptului că prin renunțarea la extinderea NATO și prin aplicare a acordurilor de la Minsk II s-ar fi putut evita acest război îngrozitor din Ucraina. În această etapă, diplomația și nu escaladarea militară reprezintă adevărata cale de realizare a securității europene și globale.